N-are rost să ne înverșunăm și să privim în urmă cu mânie acum, când Jean Pădureanu, Lordul, capul Cooperativei, omul care a marcat fotbalul românesc decisiv în ultimele trei decenii, nu mai e. Așa au fost timpurile și nu le mai putem întoarce.
Trebuie să înțelegem acum că Pădureanu a fost doar omul care s-a adaptat cel mai bine în anii ”90, așa cum au fost ei, cu oamenii lor crescuți în comunism și puși, dintr-o dată, să se joace de-a capitalismul.
Cooperativa lui Jean Pădureanu – caracatița care a sufocat fotbalul în anii ”90 și a sfârșit prin a fi mâncată de odraslele sale monstruoase, așa-zișii patroni care au falimentat practice, în ultimul deceniu, toate cluburile importante – a fost expresia reziduală din sport a organizării din comunism, unde nimic nu era ce părea a fi. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” devenise, în fotbal, „ei se fac că ne cred, noi ne facem că jucăm”.
Era o formă de autoconservare, de protecție în fața noului, a necunoscutului. Peste fotbalul românesc, ca peste toată țara, venea o avalanșă de schimbări, o ordine știută de 45 de ani fusese măturată dintr-o dată și nimeni nu știa cum arată viitorul.
Pădureanu era însă inteligent, priceput, abil. A îmbinat primul practicile din comunism cu oportunitățile din zorii epocii hibride a României post-1990.
A avut succes pentru că, în haosul acela de nedescris, el a plecat mereu de la un set de repere fixe, niște ancore care l-au oprit când pe alții i-a măturat valul. Știa că, pentru a conta, trebuia să fie puternic. Apăra întâi interesele grupului pe care-l reprezenta, câștigând loialitatea taberei sale. Încerca să-și respecte cuvântul, ceea ce îi aducea respectul celorlați, aliați și inamici. Era un fel de onoare a mafiotului de stil vechi.
Umbra lui nea Jean peste România
Împreună cu bunul său prieten Gheorghe Ștefan (stânga), Jean Pădureanu a făcut jocurile în fotbalul românesc un deceniu întreg. În două orășele mici, de provincie, Piatra Neamț și Bistrița, se stabilea cine ia titlul, cine intră în Cupa UEFA și cine retrogradează. FOTO: Mediafax
Își făcea, mai întâi, o echipă tare. Nu-și fura propriul club, nu băga în lot știfturi pentru comisioane, avea talentul să aducă la echipă tineri de talent și veterani care se reinventau acolo. Pe nea Jean nu-l băteai la el dacă nu voia. Bistrița pierdea, poate, două meciuri acasă pe sezon. Două înfrângeri cu Steaua și Dinamo, de obicei, și un egal cu vreun prieten la ananghie. În deplasare… depinde. De adversar și de conjunctură. Pe la Bistrița au trecut Iftodi și Câmpeanu, Balaur și Mironaș, Sânmărtean și Ganea, Moldovan și Vasile Popa. Toți s-au lansat sau relansat în fotbal în liniștea și stabilitatea de acolo.
Felul său de a fi genera influență și putere. Era membru în Comitetul Executiv al FRF. De el atârna promovarea sau retrogradarea arbitrilor. Ajunsese să aibă ceea ce Porumboiu numea, plastic, „corpul de balet”. Te credeai echipă mare? Voiai să ieși de capul tău din rând și să joci pe bune la Bistrița? Ajungeai acolo și dădeai de o echipă gazdă foarte robustă, cu jucători de valoare și o brigadă de arbitri care te făcea în foi de viță.
Odată stârnită, mania lui nea Jean te urmărea ca o umbră tot campionatul. La final, vedeai că tu, cu toate vedetele și cu toți banii tăi, ai terminat pe 5 sau pe 7 – adică nicăieri. Dacă erai mai mic, te trezeai direct în „B”.
Era, totuși, și epoca în care blaturile aveau ceva omenesc în ele. Odată, după un Ceahlăul – Gloria 5-4 sau 5-3, nu mai țin minte exact, l-am întrebat de ce a fost scorul ăsta care mie mi se păruse un circ ieftin. Mi-a răspuns că „dacă tot era să se termine așa, măcar să vadă spectatorii goluri multe, să plece mulțumiți”. Sigur, nu făcuseră Pădureanu și Ștefan 5-4 cu gândul expres la oamenii din tribune. În meciul ăla, careva a dat vreo 3 goluri și a ieșit golgheter. Dar se îmbinau utilul cu plăcutul. Să fie, domnule, bine pentru toată lumea!
Un număr de telefon și două episoade decisive pentru fotbalul românesc
Dragomir îi datorează destule lui Pădureanu. FOTO: Mediafax
Pădureanu nu mințea. Cel puțin eu, ca ziarist, așa l-am cunoscut: parolist. După ce au apărut telefoanele mobile, a avut același număr de la început până la sfârșit. Îmi răspundea întotdeauna și prefera să mă avertizeze deschis că nu poate să-mi dea informația pe care i-o ceream, decât să mă mintă. Dar, în general, îmi răspundea și la chestiunile delicate. Am făcut, odată, un serial despre antrenorii Cooperativei, iar Pădureanu avea multe de spus pe tema asta. Mi-a răspuns, deși subiectul era delicat, și, pe ocolite, mi-a povestit ce era de povestit.
Avea un stil subtil, aproape desuet, de a spune lucrurilor pe nume pe ocolite. În 2000, când Ioan Becali l-a împins în față pe Gino, să candideze contra lui Dragomir la șefia LPF, se făcuseră cărțile pentru Iorgulescu și toată lumea socotea că jocurile sunt deja făcute. Am vorbit cu destui șefi de cluburi în zilele dinaintea votului, dar Pădureanu a fost reținut când l-am întrebat cine iese și asta mi-a dat de gândit. Înaintea ședinței, pe hol, pe când conducătorii cluburilor se îndreptau spre sala unde urma să aibă loc votul, l-am întrebat din nou: „Domnule președinte, cu cine votați?”. Mi-a răspuns cifrat, dar suficient de clar ca să înțeleg ce avea să urmeze: „Ce să facem, semnalizăm stânga și facem dreapta!”.
Dragomir a câștigat detașat acele alegeri, zdrobind puciul organizat de Becali.
Becali n-a reușit să treacă peste Pădureanu nici în momentul său de maximă influență și putere. FOTO: Mediafax
Alt episod: în 2005, Gică Popescu a încercat să-i uzurpe tronul lui Mircea Sandu. A fost o bătălie epică între cei doi pentru șefia FRF. Popescu, susținut de colegii din Generația de Aur, de frații-impresari Becali, de oameni din industria de publicitate, de presă, părea că va reuși imposibilul. Făcuse turnee prin țară, discutase cu oamenii, promisese schimbări. La ziarul unde lucram atunci, ne-am propus să fim echidistanți. Am scrutat culisele, am publicat interviuri cu ambii candidați și cu susținătorii lor.
Am făcut o muncă la care azi probabil că nu s-ar înhăma nimeni: ne-am sunat sursele și, bob cu bob, am aflat cum urma să se voteze. În dimineața alegerilor, participanții la Adunarea Generală a FRF citeau în ziar rezultatul votului care urma să se desfășoare. Câteva ore mai târziu, Mircea Sandu câștiga alegerile cu numai câteva voturi diferență față de estimarea noastră. Jean Pădureanu avusese un rol important în apropierea ziarului nostru de scorul final.
Un bolnav de putere pe care nu l-a luat valul
Nea Jean semăna, într-un fel, cu Iliescu: boala lui era puterea, nu banii. Știa că cine are puterea îi poate controla și pe cei cu bani. Și transformase Bistrița în cel mai puternic pol al fotbalului românesc, după Capitală. Era cinic și necruțător, dar și versatil, inteligent, diplomat, înțelegea că el, cu o echipă mică de provincie, trebuie să se întindă atât cât îi e plapuma, pentru că banii, federația, ministerele erau la București. Așa că Gloria foarte rar a supărat Steaua și Dinamo – iar când o făcea, avea grijă să nu le supere pe amândouă deodată.
Le lăsa pe Steaua, Dinamo și, uneori, Rapid să se bată pentru putere, el se mulțumea cu premiul pentru cel mai bun rol secundar, postură din care avea grijă să ia bucățile cele mai bune. Gloria naviga în apele liniștite de la mijlocul clasamentului, cu mici incursiuni spre prima treime. Uneori, fabrica golgheterul campionatului, ba, chiar, prindea culoar și câștiga Cupa României. Participa în Cupa UEFA sau în Cupa Cupelor – și niciodată nu se făcea de râs! -, iar asta era ofranda lui nea Jean pentru orășelul și județul care-l susțineau.
Cum spuneam mai sus: să fie, domnule, bine pentru toată lumea!
Ziua în care Batistuta, Toldo și Rui Costa s-au bucurat să cadă la pace cu Gloria lui Pădureanu
Până și meciurile europene purtau amprenta inconfundabilului stil al lui Pădureanu. În 1996, la Bistrița a venit, în turul I al Cupei UEFA, Fiorentina lui Batistuta. Același simț al măsurii și al realismului care îi dicta să nu conteste supremația Bucureștiului pe plan intern i-a spus și atunci că echipa lui nu poate să-i elimine pe italieni. Așa că a transformat cele două meciuri într-o piesă de teatru frumoasă, pe care toată lumea a aplaudat-o încântată. A eliminat riscul unei catastrofe negociind o calificare la limită, dar liniștită a italienilor, care au făcut 1-1 la Bistrița și 1-0 la Florența. A fost un carnaval memorabil. Vedetelor mondiale din lotul italian li s-a organizat un voiaj de pomină în România, cu vizită și ospăț medieval stropit cu vin de Lechința la castelul lui Dracula. Special pentru meci a fost închiriată o instalație mobilă de nocturnă. Partida în sine a fost un eveniment absolut memorabil pentru tot orașul.
Stadionul a fost arhiplin și oamenii au plecat mulțumiți, povestind cum Ilie Lazăr a marcat, în minutul 3, în poarta lui Toldo și cum Gloria a fost egala marii Fiorentina, care îi avusese pe teren pe Batistuta și Amoruso, pe Rui Costa și Robbiati, pe Baiano și Pusceddu. Italienii au plecat și ei cu amintiri frumoase, siguri de calificare și fără jucători accidentați dintr-un loc unde Real Zaragoza, de exemplu, plecase bătută cu un an în urmă.
Arta de a transforma sateliții în parteneri
Arbitrii îi mâncau din palmă lui Jean Pădureanu. Au fost ședințe ale Comitetului Executiv al FRF, în anii ’90, în care șeful Gloriei Bistrița a schimbat cu mâna lui lista „fluierașilor” pe care conducerea arbitrilor intenționa să o trimită la FIFA. FOTO: Mediafax
În acea vreme când comunismul stătea să se transforme în capitalism de cumetrie sub îngrijirea vechilor activiști și securiști, în România viața se măsura după standarde care celor de azi ar putea să li se pară incredibil de modeste. La Steaua, titularii de bază aveau contracte de 20.000 de dolari pe an. La Bistrița – pe sfert sau nici atât. Bunăvoința celor din jur avea un preț modic: o cazare gratuită la Hotel Coroana de Aur, o ședință a Comitetului Executiv în decor rustic, la o cabană din Pasul Tihuța, un camion de mobilă pentru șeful arbitrilor, un loc pe lista FIFA pentru protejatul cu fluier, împrumutul unui fotbalist pentru un prieten la nevoie, un meci mai prost la momentul potrivit contra altuia în căutare de puncte.
Nu întotdeauna era vorba de bani.
Jean Pădureanu a țesut astfel o pânză de păianjen a obligațiilor și a alianțelor care, treptat, a acoperit toată țara. Avea relații și pe orizontal, în Liga 1, și pe vertical, spre Liga 2, Liga 3 și chiar mai jos, la județene, de unde ajungeau la el jucători promițători și ieftini.
Organizația existase și înainte, creată prima oară de Dinamo în anii ”60, dar după Revoluție și-a schimbat în bună măsură scopul, principiile, resorturile. Amenințarea cătușelor, sub care Steaua și Dinamo călcaseră pe cap fotbalul înainte de 1989, fusese înlocuită în bună măsură, de Pădureanu, cu cointeresarea. Slugile fuseseră avansate la rang de aliați, de aici și numele de Cooperativă, pentru că echipele din această ligă ocultă se într-ajutorau.
Cum a luat minuscula Gloria Bistrița locul uriașei Universitatea Craiova în Comitetul Executiv al FRF și în cupele europene
Jean Pădureanu, Dumitru Dragomir și Gheorghe Ștefan au condus campionatul românesc în anii ’90. FOTO: Mediafax
La apogeu, Cooperativa lui Pădureanu cuprindea mai mult de jumătate din echipele Ligii 1: Dinamo, Gloria Bistrița, FC Argeș, Ceahlăul Piatra Neamț, Petrolul Ploiești, Farul Constanța, FCM Bacău, „U” Cluj, FC Național, FC Brașov, Sportul Studențesc. Steaua avea o relație ambivalentă. Fiind cea mai puternică și cea mai bogată echipă din România, își permitea să intre și să iasă când voia din organizație, mai ales că avea la rândul său o influență enormă, susținută de generalii din Armată și pe linie politică de PDSR (precursorul PSD).
Cei puțini rămași pe dinafară, rebelii, aveau mult de suferit. Rapid avea bani și echipă, își cumpăra influența asupra arbitrilor, dădea din coate să urce în vârf, dar termina mereu pe 3 sau pe 4. Oțelul a făcut parte din Cooperativă până când și-a pus pe picioare, treptat, o trupă foarte puternică, dar n-avea bani și se mulțumea să le dea, din când în când, cu terenul în cap celor care nu-și luau măsuri de siguranță – incluzând aici Dinamo, Rapid și chiar Steaua.
Universitatea Craiova, echipa care ar fi trebuit, de drept, să fie contrabalansul Bucureștiului în fotbalul românesc, pierduse acest loc în fața minusculei Bistrița a lui Pădureanu. Paradoxal, un oltean plecat de tânăr de acasă și stabilit pe meleaguri ardelene a fost coșmarul Craiovei timp de peste un deceniu și, foarte posibil, una dintre cauzele declinului său ireversibil. Universitatea avea echipă, producea jucători de mare valoare, dar mergea la Bistrița și pierdea cu 3-0. Turba Cârțu pe bancă, își strigau craiovenii disperarea, dar nu-i băga nimeni în seamă. La un moment dat, și-au pierdut și locul în Comitetul Executiv: Bănia fusese scoasă de la masa bogaților și nu avea să mai revină acolo niciodată.
Plevușca fără bani, relații și echipă se bătea la retrogradare. Se perindau prin Liga 1 mari și mici: Poli Timișoara, Inter Sibiu, Poli Iași, Electroputere, UTA, FC Maramureș, Chindia Târgoviște. Urcau și coborau cu liftul, între primele două ligi.
Nea Jean și cei 40 de hoți
Lui Jean Pădureanu (centru, rândul din mijloc) îi plăcea penumbra. Nu ieșea niciodată în față, prefera să lucreze din umbră. Știa că, în final, toți îl vor căuta pe el. FOTO: Mediafax
Sistemul era însă cancerigen. Distrugea competiția, stârnea frustrări, împiedica progresul fotbalului. La un moment dat, Hagi și Gică Popescu, marile vedete ale Generației de Aur, au inițiat un protest, dar au fost repede liniștiți – nu era nimic de făcut. Jean Pădureanu era necruțător și nimic din ceea ce făcea nu era fără rost. Această congregație malefică din Liga 1 era de fapt o haită la pândă, iar nea Jean a fost masculul Alfa atât cât a fost în putere. Când unul din membrii Cooperativei termina banii sau trecea printr-un moment de slăbiciune, era devorat cât ai clipi. Locul îi era luat repede de vreun nou-venit în joc de glezne de pe tușă, și el dornic să obțină protecția sistemului.
Campionatul era un șir interminabil de reciprocități. Regula de bază era „tu câștigi la tine, eu câștig la mine”. În fiecare an, sistemul îl ridica pe câte unul din interiorul său. De obicei, se făcea asta prin rotație, dar conta și cine avea, în acel sezon, echipă mai bună. Acum era Gloria, la anul era Farul, peste doi ani veneau la rând Argeș sau Petrolul. Și tot așa. Mecanismul era următorul: echipa care se convenea – de obicei, la începutul sezonului, cu o rectificare a calculelor în pauza de iarnă – că trebuie să urce în cupele europene realiza câteva „surprize”, obținând victorii sau egaluri la prietenii din Cooperativă care aveau puncte „de dat”. În acele vremuri nu existau bani din drepturi TV pentru care să existe o luptă, așa că, dacă nu aveai ca obiectiv calificarea în cupele europene, era cam tot un drac dacă terminai pe locul 6 sau pe locul 13.
Așa că tu, membru al Cooperativei care trebuia să urci spre zona de Cupa UEFA, plecai cu o gașcă mare la drum. Aveai asigurate 7-8 victorii pe propriul teren și alte 5-6 puncte „ciupite” de la prieteni. Sigur, mai departe era problema ta să îi bați pe contracandidații la obiectiv (de obicei, Craiova și Oțelul). Dar ei mai aveau un handicap – luptau cu o morișcă infernală. Toți membrii Cooperativei jucau la rupere contra lor. Arbitrii îi tocau mărunt. Federația și Liga nu le făceau nicio concesie. Jucătorii le erau pedepsiți mai dur, primeau suspendări și amenzi cu grămada.
Era aproape imposibil să te bați cu așa ceva.
Ședințele tehnice cu ambele echipe în același vestiar
Mulți jucători s-au ratat, multe echipe au fost oprite, mulți oameni cu bani și sponsori mari au fost ținuți departe de acest sistem mafiot. Campionatul românesc era un loc călduț pentru cei din interior, dar care băltea și îți muta nasul din loc dacă veneai de afară. Nu puteai să urci pe propriile forțe, nu conta priceperea și dorința de a face treabă. Totul pălea în fața relațiilor. În România domnea noul PCR: pile, cunoștințe, relații.
Fotbalul românesc abunda de situații mizerabile, consecințe ale acestei corupții bizare, neaoșe, cu iz de troc. Erau meciuri în care ședințele tehnice se țineau cu ambele echipe în vestiarul gazdelor. Antrenorul oaspeților ieșea pe teren, incapabil să bea până la fund paharul umilinței și al înjosirii profesionale. Antrenorul gazdelor, rămas în vestiar, ținea un discurs scurt, urmărit de jucătorii celor două echipe: „Băieți, azi e rândul nostru. În retur va fi rândul vostru”.
Scurt și la obiect.
Ce a auzit „Țânțarul” în iarna lui 1995
Erau și situații revoltătoare, generate de acest mecanism diabolic al cărui maestru inegalabil a fost Pădureanu. În toamna lui 1995 s-au jucat și patru etape din retur. După 20 de etape, pe la începutul lui decembrie, Inter Sibiu, care avea echipă bună, dar nu făcea parte din Cooperativă, era pe locul 10, cu „-1″ la adevăr. Am vorbit la telefon cu Cornel Țălnar, antrenorul sibienilor – nu existau telefoane mobile, sunam din redacție, de pe fix, la stadion, unde, dacă era cineva prin preajmă, mă ruga să aștept până se duce să-l anunțe pe cel căutat -, care mi-a spus, textual, „am auzit că retrogradăm”. Cum așa? Inter era la mijlocul clasamentului, mergea foarte bine, avea echipă zdravănă! Sigur că „Țânțarul” înnebunise!
Dar, da, Țălnar auzise corect, Inter a terminat campionatul acela pe 17 și a retrogradat. În locul sibienilor, Cooperativa l-a salvat în acel an pe Dumitru Sechelariu, a cărui echipă, FCM Bacău, a urcat până în primăvară de pe locul 18 (ultimul) până pe 13.
Carnețelul magic și rugămințile lui Doru
Pădureanu și Sechelariu sunt, de altfel, protagoniștii unui episod absolut antologic petrecut tot în acea perioadă. Liderii Cooperativei se întâlneau, înaintea sezonului, și stabileau cine va lua titlul, cine va juca în cupele europene, cine va retrograda. Lordul nota totul – cine și de unde câștigă punctele – într-un carnețel care avea atașat un creion cu vârf tocit și gumă la celălalt capăt, pentru a putea șterge și rectifica „prognozele”, acolo unde era cazul. Când s-a întâlnit cu primarul Bacăului, Seche l-a tatonat îngrijorat: „Nea Jean, am auzit că retrogradăm…”. Pădureanu i-a răspuns cu compasiune: „Băi, Dorule, așa se aude…”. Din ce în ce mai disperat, Sechelariu a început să insiste și să facă promisiuni. În final, înduplecat, Pădureanu a băgat mâna după carnețelul cu creion și a consimțit, cu un oftat: „Bine, hai să vedem ce putem face…”.
În ultimul deceniu al mileniului trecut, sistemul lui Pădureanu a nenorocit multe echipe frumoase. Inter Sibiu a fost una dintre ele. Poli Timișoara și Electroputere – altele. Universitatea Craiova n-a fost lăsată să urce unde i-ar fi fost locul, după cum nici Oțelul nu a primit răsplata deplină a valorii pe care a avut-o. Au fost împinse în schimb, peste rând și când nu meritau, de exemplu, Dinamo, Sportul Studențesc și Ceahlăul.
Când a descoperit Pădureanu cum e să te caute suporterii prin birouri
Revenirea la Gloria Bistrița i-a adus numai supărări și necazuri lui Pădureanu. Într-o zi, pe când venise la București cu treabă la LPF, a fost atacat de un derbedeu pe stradă. A fost bătut, dar a reușit să-și salveze geanta cu actele. FOTO: Mediafax
Campionatul românesc era unul grotesc, în care se știau adesea dinainte rezultatele în 7 din cele 9 meciuri ale etapei. Erau echipe care jucau 30 de meciuri aranjate din cele 34 de etape ale sezonului. Halucinant!
Tot atunci s-a întâmplat cazul unic în istoria fotbalului mondial în care Mironaș, liberoul Gloriei Buzău, împrumutat în plin sezon la Dinamo, a jucat două meciuri, la două echipe diferite, în aceeași etapă! Totul, cu complicitatea federației conduse de Mircea Sandu și a ligii conduse de Dumitru Dragomir. Jocul Gloriei Bistrița a fost devansat, Mironaș fiind titular. Apoi s-a făcut transferul, iar același Mironaș a jucat, câteva zile mai târziu, la Dinamo, în aceeași etapă!
Pădureanu s-a lăsat convins de Copos, prin 1996, să facă o încercare și la Rapid. A fost un dezastru, Lordul nu a putut să reziste în Giuleștiul vulcanic. Și-a solicitat la maximum relațiile, dar echipa nu mergea, pur și simplu.
A fost o toamnă grea pentru Pădureanu. Suporterii au luat cu asalt clubul de mai multe ori – sediul era sub tribună, la stadion -, spărgând uși și geamuri și căutându-l prin birouri. Apogeul frământărilor a fost atins după un 3-4 apocaliptic cu Oțelul, în Giulești.
S-a întors la Gloria, care fără el în conducere o luase la vale și terminase sezonul de toamnă pe locul 17. „Au fost cele mai grele 6 luni din viața mea de conducător. Mi-am făcut datorii cât pentru trei ani, ca să salvez echipa de la retrogradare”, avea să rezume Pădureanu, mai apoi, sezonul de primăvară al campionatului 1996-1997. Prin „datorii” nu trebuie să înțelegeți bani. Era vorba de puncte pe care Gloria urma să le returneze în sezoanele următoare. Puncte și nu numai, pentru că fiecare dintre cei care o ajutaseră urma să ceară, mai devreme sau mai târziu, favorul înapoi.
Ultimul om de onoare
Oficialitățile Municipiului Bistrița i-au mulțumit lui Jean Pădureanu la retragerea definitivă din activitate, pe 3 mai 2013. Lordul a supraviețuit un an echipei care a condus-o, Gloria Bistrița, desființată în 2015. FOTO: Mediafax
Epoca asta a blaturilor cu iz de troc – azi îmi dai tu, mâine îți dau eu – a început să apună după 2000. Se schimbaseră vremurile, se schimbaseră și conducătorii de cluburi. După un meci disputat acasă, Sechelariu fusese cu greu oprit de antrenorul său, Florin Halagian, să nu le spună totul ziariștilor. „Gata! Nu mai pot! Vreau să vorbesc!”, țipase Sechelariu, năvălit în sala unde se ținea conferința de presă. Halagian a încercat să-l liniștească: „Dorule, stai, mă, gata, vorbim pe urmă…”. Sechelariu, nimic, era ca un taur. Atunci, în disperare de cauză, Armeanu” s-a aruncat spre televizorul care trona pe o măsuță, în încăpere, și a dat volumul la maxim. Timp de mai multe secunde, nu s-a mai putut auzi nimic din ceea ce striga primarul revoltat al Bacăului. Răgazul a fost folosit eficient, iar Seche a fost evacuat cu forța, de apropiați, din preajma ziariștilor.
În scenă apăruse și Gigi Becali. El și alții contestau ordinea existentă, simțind că venise vremea lor. S-a vorbit de „momentul zero” pe la începuturile noului mileniu, când patronii s-au întâlnit la sediul FRF de la Hotel Parc, din București, pentru a conveni să nu mai umble la arbitri și să înceteze aranjamentele.
Acordul s-a respectat foarte puțin timp și numai parțial. De fapt, vechiul sistem avea să fie înlocuit cu altul, mercantil. Ceea ce se făcuse „pe prietenie” se făcea acum „pe bani”.
Și încă un lucru: dispăruse predictibilitatea. Noii veniți se sfâșiau între ei cu zâmbetul pe buze fără scrupule, fără remușcări, fără vreo urmă de demnitate. Ce stabileai acum nu mai era valabil peste 5 minute. Prietenul pe care-l ajutai azi de distrugea mâine fără să clipească. Se furau jucători, se dădeau țepe la transferuri, se falsificau acte, începuseră să umble prin fotbalul românesc oameni cu geamantane de bani, „antemergătorii” echipelor.
Pădureanu asista siderat la jungla în care se transformase, după 2003, fotbalul românesc. „Nu mai există oameni de onoare”, a concluzionat, scârbit, înainte de a se retrage prima oară de la Gloria. Simțea că nu-și mai găsește locul în noua lume.
A revenit, la un moment dat, pentru a mai da un ultim imbold clubului care intrase în declin. Dar sfârșitul era aproape. Dosarul Transferurilor l-a ajuns din urmă, în 2014 a fost condamnat definitiv pentru banii dispăruți la transferul lui Ionel Ganea. A fost eliberat în vara anului trecut, din considerente umanitare, pentru că era bolnav.
Epilogul s-a scris la Spitalul Județean Bistrița, în noaptea de 29 spre 30 decembrie 2016. Peste epoca Jean Pădureanu, cu luminile și umbrele ei, s-a tras, definitiv, cortina.
Dumnezeu să vă ierte și să vă odihnească în pace, domnule Pădureanu!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER